Decor

Două zâmbete răzleţe şi-o umbrelă părăsită lângă zidul cu poveşti şi podoabele-nşirate, vesele şi colorate, atârnate în decor.

Pământul e colorat...

...când ai 22 de ani. Când ai un tată care îţi cumpără vată pe băţ şi zboară cu tine deasupra oraşului în care ai copilărit.

Gând

Cât de des vi se întâmplă să fiţi întrebaţi: eşti fericit/ă? Acum două săptămâni, am primit această întrebare din partea unui prieten întors pentru câteva zile din Anglia. Cuprinsă fiind de entuziasmul pe care o prăjitură cu ciocolată, o stradă liniştită şi adierea vântului într-o noapte răcoroasă de vară ţi-l poate oferi, am spus da. Pentru că, în câteva secunde, m-am gândit că fericirea pentru mine înseamnă mulţumirea de sine.

Astăzi, sunt mulţumită că încă mai sunt oameni care să-ţi ofere zile frumoase. Care te servesc cu ciocolată de casă şi te îndeamnă să savurezi stropi de licoare roşiatică şi parfumată din pahare colorate în albastru şi auriu. Că pot privi la ora asta luna, acoperişurile caselor şi avioanele care decolează în linişte, de pe balconul unde doi greieri s-au adăpostit. Mulţumită sunt şi de ceea ce fac. De ceea ce sunt. Şi, pentru mine, asta înseamnă că sunt fericită.

p.s. Mulţumită şi de faptul că pot, după mai bine de o lună, să tastez litere şi să încheg fraze, pe care să le aştern mai apoi în acest jurnal online, cu aceeaşi naturaleţe cu care îl abandonez din când în când. La ora 3 dimineaţa.

Bine am revenit!

A fost

Pe scurt, o lună. Destul timp pentru ca cele despre care voi scrie câteva cuvinte să devină amintiri.

• A fost Absolvirea Comunicatorilor şi zâmbetele împietrite pe feţele a peste 100 de oameni. A fost şi mândria resimţită după cei trei ani de Litere.
  

• A urmat perioada critică a examenului de licenţă. A trecut. Cumva. Au rămas în urmă 18 cărţi înroşite, îngălbenite, înverzite. De pe marginile filelor s-ar mai putea scrie o carte. Au fost săptămânile în care am uitat ce înseamnă somnul şi am făcut cunoştinţă cu fluturii de noapte sinucigaşi, care se izbeau de geamul meu la 4 dimineaţa. În fiecare noapte. Cafeaua mea a fost gheaţa pe pleoape. Aerul meu condiţionat a fost programul la BCU sub formă de evantai. Ziua - prilej de trezit la 6 dimineaţa pentru un strop de răcoare. Nu e nevoie de o declaraţie în acest sens. Vă trimit o fotografie cu ochi încercănaţi, dacă îmi cereţi.

• A mai urmat susţinerea lucrării de licenţă. A trecut. Destul de bine. Cam multe emoţii - în lucrare. Nu mă aşteptam. 17 cărţi citite - unele pe sărite, altele din scoarţă în scoarţă. Un titlu schimbat cu două zile înainte de prezentare. Societatea de hiperconsum: o fabrică a fericirii? Comportamentul consumatorului, psihologia reclamei, comunicare interpersonală. În acest caz, declaraţia a fost deja ataşată lucrării predate domnului profesor Dinu.

Cam aşa arată punctul final, apăsat nebuneşte pe foaie.

Da, a trecut şi prima excursie din facultate (în care am fost şi eu). Nu, nu va fi ultima. Aş vrea să tot fie până când o să ne salutăm la uşile autocarului ciocnind bastoanele. Despre astfel de amintiri voi scrie mai multe într-un alt post. Nu le stă deloc bine lângă bulinele de mai sus.

Nu închei. Doar îi promit lui Alex că va primi câte un mesaj pe zi, până în februarie, cu următorul text: Sper că ai scris la licenţă! Până atunci, cam asta ar fi, zice el, cu puncte de suspensie. Şi da, am fost şi eu în excursie. De 7 ori!

Punct.

Nu vă speriaţi, deocamdată este vorba despre un punct firav, notat cu un creion subţire. Vă anunţ eu peste câteva săptămâni cum o să arate punctul final, apăsat nebuneşte pe foaie.

Până atunci, anunţ evenimentul care a implicat:
- ore bune de vorbit la telefon în fiecare zi cu Alex - domnul şef de an!
- un hastag pe Twitter - #absolvire
- o pagină pe Facebook cu 388 de Like-uri şi multe poveşti frumoase
- în jur de 150 de confirmări la eveniment
- e-mailuri/invitaţii
- telefoane oficiale sau mai puţin oficiale
- multe emoţii - Da, da, pentru mine, nu şi pentru Alex! :-)
- strâns de poveşti profesionale de la colegii CRP-işti
- multe zâmbete şi fotografii adunate în prezentări
- diplomaţie
- emoţii
- emoţii
- emoţii....

Aşadar, vă prezint Absolvirea Comunicatorilor! Se adună studenţii Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Litere, secţia Comunicare şi Relaţii Publice, mâine, ora 14:00, la Facultatea de Drept - Aula Magna. Avem în meniu discursuri emoţionante, Gaudeamus Igitur/Juvens dum sumus cântat de voci puternice, iar ca desert: Proiectul - „Proaspăt absolvenţi, viitori comunicatori de top”, prezentat de Adrian Ciubotaru.

Vreţi să vedeţi cât de specială este promoţia 2010 - Comunicare şi Relaţii Publice? Confirmaţi aici şi eu o să vă aştept mâine la intrare, pentru a vă ura 'Bun venit la evenimentul nostru'!

Later Edit: Aşa cum bine am fost anunţată, 8 ore am vorbit la telefon, în această minunată săptămâna, cu domnul şef de an @Hoinaru. Puţin. Se putea mai mult.

22

Part 1.

I can't dance, but you should!

Ascultatoare, am dansat. Mai mult, mi-am cântat şi sufletul din mine. Am avut artificii - una bucată adusă de barman la 00:00. Am avut prieteni veseli şi frumoşi, care mi-au cantat cel mai simpatic şi urlat La Mulţi Ani! A fost trupa Spin şi vocea care a înconjurat încăperea. Au fost urările şi apaluzele unui local prietenos. Am avut concert şi muzică de calitate. Lumina difuză a reflectoarelor a căzut toată seara pe hainele cu flori. Au fost evergreen-uri şi postere cu poveşti. Şi mai multe flori şi cocktail-uri! A fost Mojo şi aer britanic. Au fost voci bune şi drumuri lungi. Au fost cele mai multe zâmbete ataşate celor două microfoane lipite cu scotch. Au fost culori şi oameni adorabili. A fost noaptea în care am împlinit 22 de ani!

Part 2.

The Wall.
22 de ani şi peste 100 de mesaje

Mai exact - 125 de mesaje. Twitter, Facebook, Gmail, YMail, Cellphone. 47 Wall Messages, 45 Reply-uri, 12 DM-uri, 9 E-mailuri, 12 Mesaje.

Cifrele de mai sus reprezintă cuvintele frumoase ale unor oameni care au vrut să-mi aducă un zâmbet pe buze, în ziua de 31 Mai 2010. Ziua în care am împlinit 22 de ani.

Mai reprezintă şi pasiunea pentru Social Media, online-ul şi offline-ul, oamenii!
Recunosc, mă simt onorată! Pentru asta, vă mulţumesc!

Hypostasis

Spect-actorii. Vioara. Scena.

Timpul? O lună stă între cele două fotografii. Muzica? Te trage de mânecă şi lasă timpul să zâmbească în colţul clipei. Oamenii? Se opresc, trec mai departe. Vioara? Aceeaşi!

Romeo şi Julieta

Vineri, 23 aprilie, am fost la spectacolul de operetă "Romeo şi Julieta", ce s-a jucat pe scena Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian". Pot spune că este pentru prima dată când mi-am dorit să revăd o piesă la numai două minute de la finalul acesteia. Tot pentru prima dată, am folosit mai des ca oricând cuvântul experienţă. Da, a fost o minunată experienţă!

Seara s-a anunţat a fi una specială încă din primele secunde. La intrare,am fost întâmpinaţi cu şampanie şi zâmbete. Am ciocnit cupele, am sorbit licoarea aurie şi ne-am îndreptat către sala care forfotea. Ceea ce a urmat este greu de descris în cuvinte pentru că, în mare parte, ceea ce trăieşti alături de actorii-cântăreţi este un mix de emoţii de bucurie, tristeţe, fascinaţie. Combinaţia de coregrafie inspirată, dans molipsitor, lumini care transformă anumite secvenţe în adevarate tablouri, muzică live şi o scenă care te trimite departe de convenţional sunt doar câteva din elementele care ar trebui să te determine să mai vezi acest musical de cel puţin două ori. La sfârşit am aplaudat până când nu mi-am simţit palmele şi am simţit din plin bucuria fiecărui actor şi frumuseţea acestei meserii.

Surpriza serii a fost, de departe, întâlnirea cu actorii şi sesiunea de autografe -o iniţiativă demnă de admirat şi de urmat. Am avut ocazia să vorbesc, pentru cîteva minute, cu fiecare dintre ei şi vă spun cu toată sinceritatea, m-am îndrăgostit. Pentru început, de frumuseţea şi delicateţea Julietei (Diana Niţu), de zâmbetul, privirea şi cuvintele frumoase ale fermecătorului Paris (Matei Chioariu), de Daniel Iordăchioaie, care a însufleţit scena şi a explicat cum poţi ajunge să joci în acest musical, de frumosul Mercutio (Filip Ristovsky) care a povestit răbdător despre viitoarele lor spectacole, de Romeo (Jorge), care a fost de departe favoritul publicului şi de toţi ceilalţi actori cu care am avut onoarea să vorbesc şi care au făcut faţă cu bine unui maraton de trei ore.

Dincolo de fascinaţia spectacolului, continuă să mă macine o întrebare retorică: cum ar fi viaţa mea acum, dacă la un anumit moment aş fi ales diferit? Cum ar fi fost să aleg drumul nesigur şi neaşteptat de nimeni: acela al dansului. Cât de frumos mi se parea la o anumită vârstă, "să baletezi" prin viaţă cu graţia şi determinarea unui dansator! Pe alocuri, încă mai gust acest miraj frumos.

Astfel, vă recomand să mergeţi să vedeţi acest musical nonconformist Vineri, 14 Mai 2010 - Sâmbătă, 15 Mai 2010. Eu voi fi acolo, în primele rânduri!

Vă las cu două fragmente din musical. Primul reprezintă scena Duelului iar în cel de-al doilea este cantecul care mi-a placut foarte mult, în versiunea franceză a spectacolului: